Doi frati in Bucuresti

Ea 16-17 ani, pantaloni scurti, top, posetuta in tendite, se agita intr-o autogara. El probabil cu un an mai mare, o proteja de ochii curiosilor, ducea bagajul. Cel mai probabil erau frati!

-Trebuie sa ajung la Snagov, la ce ora plecati?

-La 16.45

-Sigur ajungeti la Snagov, sa nu plecati fara noi, iesim un pic.

Trec 10 minute si pasagerii se imbarca in microbuzul ce ducea spre Snagov. Cei doi frati urca, ea agitata mai intreba o data daca ajunge la Snagov. Suna pe cineva:

-Plecam acum din  Bucuresti. Unde trebuie sa coboram? Am auzit ceva de o manastire…a ok la Vila 23…. Domnule sofer, sa opriti la Vila 23, noi mergem la Snagov, se auzi in tot microbuzul!

Agitata, imbracata sa nu se faca de ras in capital si emotionata….asa era fata care probabil era pentru prima data in drum spre Snagov. Nu stiu daca pentru prima data in capitala, insa transmitea emotia noului in viata ei, emotia unei fete crescute intr-o localitate mica care era fericita si mandra ca a ajung in Bucuresti, ca are ce povesti prietenelor, ca poate pune poze pe FB cu ea si calatoria ei. Avea debitul verbal si indrazneala unei fete crescute in afara capitalei, probabil intr-o comuna…stiti voi indrazneala unei femei bine crescute :).

Tot drumul ii era frica sa nu cumva sa rateze oprirea si mai intreba cat mai este pana la Snagov, cate statii ar mai fi pana la Vila 23. Baiatul statea timid si asculta, incercand sa o protejeze cu privirea . Tinea strans  in mana, micul bagaj…stia el ca sunt multi hotii la capital.

M-am revazut pe mine in ea la 18 ani, mi-am revazut emotiile si respiratia galopanta cand mergeam pe Magheru. Zgomotul masinilor ma fascina si ma obosea  in acelasi timp. Nu aveam atata mandrie ca am ajuns intr-un punct, insa multe ganduri si temeri pentur viitor. Aveam o situatie familiala dificila acasa si in mintea mea tanara ma bucuram ca evadez. Primul meu instinct cand m-am revazut in emotiile fetei,  a fost sa-i spun:

-Draga mea, ai sa ajungi la Snagov si ai sa ajungi si in alte parti! Tineti mintea deschisa si munceste sa devii cat mai repede, mai inteleapta. Experientele diverse te vor ajuta, nu locurile!

Apoi m-am gadit ca nu o sa inteleaga niciodata ce am vrut sa spun. Si ca  tineretea si greseliile ei trebuiesc traite de fiecare, doar educatia si genetica pot face diferenta cat de repede le transformi in intelepciune….

customer_journey_502661

sursa foto

Anunțuri

Negocierea intre parteneri

Cine nu ma stie sau nu ma citeste, ar trebui sa stie intainte sa citeasca acest articol, ca nu sunt o persoana care nu pune prea mult pret pe parerea celorlalti si ca imi place sa gandesc si sa actionez  dupa „intelepciunea” mea si nu a altora.

Acum vreo doua zile, eram cu copii singura in oras. Sotul meu, era la un concurs de MTB la Sibiu. Un adult cu doi copii mici in societate, se descurca mai greu mai ales daca cel  putin un copil este mai energic.  Intr-o discutie la masa, ma trezesc ca afirm:

” Nu am negociat bine cu sotul meu!”( referitor la situatia mea de mama singura cu copii in oras).

Am auzit aceasta expresie in societatea la un moment dat, nu cred in ea, atunci de cea am spus-o?  Nici macar nu era adevarat….. In drum spre casa, copiii dormeau si eu reflectam la ce am spus.

Am o relatie de 14 ani de zile, o relatie in care am crescut impreuna si am evoluat. Pe noi casatoria nu ne-a schimbat radical, stiam ce sa asteptam unul de la celalat. Poate doar ne-a relaxat. Nu am simtit niciodata ca este nevoie sa negociez ceva cu sotul meu! Adica, da nu e o relatie perfecta, insa cred ca am o relatie functionala pana acum.

Negocierea e un termen „urat” pentru un cuplu.  Din cate stiu eu, negocierea e mai mult o lupta a orgoliilor, daca vrei sa faci business o faci si fara sa ajungi la negociere. Necesita doar un pic de strategie( „intelepciune” din experienta mea profesionala 🙂 ).

Eu cred ca intr-un „cuplu de succes” pe langa comunicare, compatibilitate sexuala si compromisuri, trebuie sa existe si o „constiinta” si control al propiului orgoliu. Noi nu am simtit niciodata nevoia sa iesim cu prietenii separat. Pana la aparitia copiilor faceam totul impreuna.  Acum avem activitati separate pentru ca trebuie sa stea si cineva cu copiii sau nu putem fi amandoi in acelasi loc sau ne gandim si la binele lor. Asa ca facem cu randul, cand  e vorba de pasiunile celuilalt.

Eu inteleg si apreciez pasiunea sotului meu. Consider ca a gasit un hobby foarte bun pentru familia noastra si stiu sigur ca si-a cautat o pasiune care sa nu fie in conflict cu fetele lui. Dupa doi copii simti  nevoia ca adult sa ai o ocupatie care sa te ajute sa te relaxezi mental. La el e bicicleta si concursurile de MTB. La mine e scrisul! Ne intelegem aceste pasiuni, ne ajutam si ne sustinem. Practic ne respectam si lucram sa fie functionala familia. Nu zic ca nu avem si uneori mici dicutii pe acesta tema dar cred ca tin de strarea din acea zi si nu de acceptarea hobby-urilor.

Asa, ca nu simt ca pierd ceva, nu simt ca imi este atacat orgoliul, nu o simt ca pe o povara cand el pleaca cu bicicleta si eu stau cu copiii. Sincer, de ce ai simti nevoia sa „negociezi” ceva cu partenerul tau? Nu suntem amandoi in aceiasi barca? Nu intelegi si accepti pasiunea lui?  Cu ce te ajuta sa te simti bine cand crezi ca ai obtinut ceva pentru actiunea? Ar trebui sa te ajute  ca el se relaxeaza, se bucura ca face ceva cei place, ca are alt tonus in relatie dupa.

Deci? Ce, e prostia asta: „nu am negociat bine cu iubitul meu?”  Daca ma gandesc bine, spune multe despre frustrarile unei personae acesta afirmatie. Eu cred ca am spus-o pentru smalltalk si ma stiu ca mai spun prostii sa umplu „un gol” in societate.

Negocierea intre parteneri nu trebuie sa exista. Exista  explicatii, respect si poate mai  multa strategie din partea femeii ca sa nu ajunga intr-un punct de conflict :). Adica mai multa intelepciune si rabdare.

Orgoliul ca si in business, intr-o relatie functionala nu  ar trebui sa existe…. si ma refer la acel tip de orgoliu negativ ce ne face sa nu vedem „padurea” si sa vedem doar copacii.

 

Recomand spectacol: „Cartierul povestilor”

In weekend am fost cu Printesa si Madam Furlifus la un spectacol inedit pentru copii: „Cartierul povestilor„. Vineri am cautat unde sa mergem cu copiii ca iesire in Bucuresti si ne uitam dupa un spectacol pentru ei.

Noi, am mai fost cand eram mici la specatcolele teatrului Ion Creanga si de fiecare data ne-au placut si ne-am simtit bine. Acum , au pus in scena un altfel de specatacol. Un spectacol interactiv si e chiar interactiv.!Copiii sunt alaturi de actori in casutele cu povesti si i-au parte la povesti. Actorii comunica direct si fizic cu copiii si in lume celor mici acest lucru este minunat!

Decorul mi s-a parut foarte dragut, biletele le-am luat cu jumatate de ora  inainte din locatie. Atentie, locurile sunt limitate la 15 locuri! Sunt 5 casute cu 3 locuri/casuta, copiii vizitand fiecare casuta. Specatacolul este recomandat copiilor peste 4 ani. Se plateste biletul per copil ce intra in „cartier”.

Printesa, la inceput nu a vrut sa mearga singura. Asa ca la prima casuta o tineam de mana, apoi s-a adaptat si a mers singura. A fost asistenta povestitorului de cateva ori si era maxim de emotionata la casuta „printului”.

M-am gandit sa scriu despre acest spectacol pentru ca isi face toti banii( 30 ron). Sunt o groaza de ateliere. spectacole si workshop-uri pentru copii care nu au nici o „utilitate’ finala pentru educatia copiilor, insa acesta mi s-a parut foarte „concentrate” in lucruri bune pentru  a mea fetita.

Si nu sunt povesti uzuale: avem o casuta a lui Dumnezeu si una a burticii, de exemplu. Interactiunea este maxima si copiii ies foarte incantati din cartier.

IMG_20150823_102436

Oja semipermanenta

Vazand cand traffic Google imi aduce pe tema ojei semipermanente revin :)….
Ce pot adauga in plus fata de cele de mai jos ar fi ca lapta ultraviolet poate afecta pielea mainilor si asa ca e musai si din acest punct de vedere, de o perioada de pauza.

Baby Manager

Sa ne ocupam si de putina „mani”! 🙂

Ultima moda in materie de manichiura este oja semipermanenta. Oja semipermanenta este un lac de unchi ce isi mentine luciul si forma timp de 2 saptamani. Este originara din America.

Eu nu am fost niciodata un fan al trendului unghii false din tipsuri sau gel din multe motive, insa oja semipermanenta m-a tentat de cand am auzit  de acesta solutie.  Odata inceputa  munca, timpul liber s-a micsorat drastic. In timpul unei saptamani, desi nu spal prea multe vase :), trebuie sa imi reaplic lacul de unghi de cel putin 2 ori. Pentru ca lucrez mult direct cu clientii, trebuie sa am o manichiura ingrijita si nu-mi pot permite sa merg cu o  imagine neglijenta a lacului de unghi. Timpul pe care il petrec „bibilind” la  aplicarea ojei  l-as putea petrece cu totul in alt fel! Asa ca m-am decis sa incerc acesta noua…

Vezi articol original 219 cuvinte mai mult

Analiza la 33 si 2 copii

Am trecut de 30 ! Credeti-ma nu e mare lucru, presiunea e mai mult la noi in cap. Sincer, maturitatea, evolutia  pe care te-ai astepta sa o ai la 30 de ani si te stresezi ca inca nu ai ajuns acolo nu tine de varsta, ci tine de experiente. Eu acum, ma simt ca la 30 de ani! Acum , dupa al doilea copil.

Cel mai bun psiholog, cel mai bun trainer, cel mai bun MBA si cele mai ieftine 🙂 – sunt copiii.  Al doilea copil a complicat mult viata familiei, fiind  si un copil mult mai energic si agil. O complicare insa frumoasa!

La al doilea copil,  ca  mama  stii ce sa faci, lucrurile vin natural insa te intampina alte probleme mai profunde. Cel putin pentru mine, a fost o adevarata” revelatie” personala. In momentul in care devi parinte, incepi sa-ti intelegei parinti si sa-ti aduci aminte de tine, de „baza” ta psihica- adica de copilarie. Bineinteles, conditia este  sa te asculti si sa te lasi prada emotiilor, gandurilor; sa le digeri, sa traiesti si sa analizezi!

Cate revelatii de tot felul am avut in ultimile luni…. revelatii ce mi-au adus aminte de copilarie, mi-au adus aminteri in prezent si explicatii pentru unele din trasaturile mele…revelatii ce m-au facut mai puternica, mai rationala, ce m-au impacat cu mine si copilaria mea…. Adica am evoluat!  Recunosc poate nu ar fi trebuit sa-mi ia 33 de ani si 2 copii sa ajung aici , insa banuiesc ca se poate si mai rau 🙂 !

Mi-ar fi placut sa am intelepciunea sa fac 2 copii inainte de 30 de ani. Credeti-ma cu cat mai repede cu atat mai bine( bineinteles dupa 22-23 ani)! Mi-ar fi placut sa am intelepciunea sa-mi inteleg parinti mai devreme, m-as fi scapat de ceva regret si dureri. Mi-ar fi placut sa am curajul sa actionez in situatiile in care simteam ca imi vor schimba viata si peste ani ma voi intoarce la ele sa-mi explice o durere a sufletului.

Ma bucur ca am ajuns la intelepciunea sa-mi apreciez familia, sanatate, copiii, sa ma apreciez pe mine 100%. Ma bucur ca mi-am putut intelege parinti si actiunile lor, ma bucur ca deciziile din copilarie ma defines si in bine. Ma bucur  ca am inteles ca intelepciunea e o imagine a experintelor si a geneticii si deci stiu cum sa-mi educ copiii. Ma bucur ca am avut intelepciune  si de tanara sa I-au anumite decizii. Ma bucur ca traiesc si ca evoluez!

Multumesc ca m-ati ajutat persoane dragi  sa evoluez, multumesc ca ma ajutati sa TRAIESC!